Haibun-ul – un gen literar japonez îmbrăţişat de poeţi din toată lumea

Cuvântul haibun este menţionat pentru prima dată de Basho în 1690 drept un nou gen literar. Acesta se prezenta sub forma unui tradiţional jurnal de călătorie japonez.În 1910, în a doua antologie europeană a literaturii japoneze, Michel Revon tratează haibun-ul la capitolul poeziei uşoare, haikai. Haruo Shirane şi Hiroaki Sato îl definesc ca proză poetică. Donald Keene şi Makato Ueda vorbesc despre structura şi legăturile de tipul celor din renga care se regăsesc în haibun-urile lui Basho.Haibun-ul se caracterizează prin stilul său laconic, eliptic, detaşat (fără sentimentalism) aluziv, mizând pe sugestie. Cuvintele conceptuale, abstracte, generale sunt ocolite, favorizând supremaţia imaginilor concrete, de preferinţă vizuale. Tonul general al haibun-urilor este cel confesiv. Haibun-ul cuprinde, în principal, descrieri ale unor „locuri poetice”, evenimente şi aluzii mitice, istorice, literare, portrete ale unor personaje, haiku-uri şi tanka (citate, comentate). Umorul, considerat specific haikai-ului, joacă un rol important.

Haibun-ul este în primul rând proză, deşi proza şi haiku-ul care o însoţeşte sunt formulate împreună, în timpul sau înafara evenimentului narativ. În inima haibun-ului se află naraţiunea. Un haiku clădeşte sau dărâmă un haibun. Această afirmaţie devine mai evidentă dacă ne gândim la legături. Haibun-ul este compus în stil poetic. El intenţionează a fi o experienţă poetică atât în compunerea, cât şi în receptarea sa. Paul Conneally preferă proza care are caracteristicile haiku-ului: timpul prezent sau deplasarea timpului gramatical către prezent, imagistica, sintaxa sumară sau atipică, utilizarea unor conjuncţii precum „şi” cu sensul limitat poate fi acolo, descrierea de locuri şi de persoane şi, mai presus de toate, „scurtime”. Paul Conneally sugerează „să se utilizeze legăturile din renku între haiku şi proză, iar haiku-ul să continue direct povestirea în proză spunând nu ceea ce deja s-a spus, ci să ducă mai departe, permiţând minţii noastre să hoinărească mai mult, să înceapă să călătorească”.

Termeni folosiţi în genurile japoneze

aware= calitatea de a mişca sufletul cuiva anume (în mod absolut subiectiv). Dacă eşti patriot, drapelul ţării tale va avea aware; cel al altei ţări, chiar dacă e mai frumos, nu va avea.

hokku= cele 3 versuri de start dintr-o renga sau tanrenga.

karumi (lit. „uşurinţă”)=Cel mai controversat termen din poetica niponă. A fost introdus de Bashō spre sfârşitul vieţii. Înseamnă utilizarea limbajului popular, informal într-un haiku, renunţarea la cuvinte de origine chineză, la orice hankodori (vezi) dar şi la calambururi, la jonglarea cu polisemia omniprezentă în limba şi poezia japoneză. De aceea, Bashō a fost părăsit de cel mai drag discipol al său, marele poet Enomoto Kikaku, acesta reproşându-i că „predica prăbuşirea poeziei în vulgaritate”. Disputa nu s-a încheiat nici până azi. Ea este mai acerbă în Japonia, dar există latent şi în Occident (unde se poate spune că haijinii care scriu şi tanka sunt mai înclinaţi să respingă karumi, iar cei care scriu doar haiku, senryu, haiku noir etc. sunt mai înclinaţi spre poziţia lui Bashō). Karumi este uşurinţa, dezinvoltura, firescul, naturaleţea. Se spune că haiku-ul e poemul unei respiraţii. Trăirea are spontaneitatea firească a minunii, expresia pe aceea a gestului cel mai simplu şi inevitabil al vieţii. Haiku-ul e doar un simplu gest vital. Umil şi totodată indispensabil. Pe cât de fragil, pe atât de grav.

kigo (sinonim, mai rar utilizat, kidai)=cuvânt care semnifică anotimpul. Obligatoriu în haiku şi tanka, neobligatoriu în senryu. Acest cuvânt ajunge să semnifice anotimpul în urma unor asociaţii mentale condiţionate psihologic şi cultural şi variază geografic şi temporal. De aceea, noi ~ trebuie mereu propuse şi codificate.

kireji=cezură. Obligatorie în haiku sau în primele 3 versuri ale unei tanka.

kukai= concurs de haiku desfăşurat în felul următor: Se ajunge la un dai2. (vezi) între mai mulţi poeţi. Unul din aceştia renunţă de bunăvoie să participe şi devine secretar, colectând poeziile celorlalţi, pe care le transcrie. Doar secretarul cunoaşte legătura dintre poezii şi autorii lor. Apoi ceilalţi „arbitrează” dând punctaje fiecărei poezii, în scris şi în secret (şi abţinându-se de la a judeca propriile creaţii) şi înmânează aceste punctaje secretarului, care face clasamentul. O formă „democratică” de utaawase.

mushin=imagine lipsită de frumuseţe clasică. Antonimul este ushin. Nodurile desfăcute ale unor şireturi negre sau unghiile date cu ojă verzuie au mushin, pe când fata de la ţară care îşi spală părul într-un pârâu de munte are ushin.

onji=unitatea de bază (silabică) a metricii japoneze. Valoarea pe care poezia europeană o atribuie rimei, japonezii o atribuie numărului de silabe/vers. O tanka are 31 de onji, un haiku 17 onji.

sabi (lit. „patină a vremii”)=calitate a unei imagini poetice de a exprima ideea de „învechire” şi de „abandon”, îmbinată cu nostalgie şi dulce tristeţe. Un gard de fier ruginit şi năpădit de iederă are sabi, un gard proaspăt vopsit, nu. Calitate apreciată în haiku, începând cu Bashō; mai puţin în tanka.

sedoka= variaţiune arhaică la o tanka. Are 6 versuri cu structura silabică 5-7-5-7-7-7 (38 de onji). În Japonia nu s-au mai scris sedoka de valoare deosebită încă din perioada Heian (sec.7-9). În alte limbi au apărut, însă, în ultimul timp, sedoka destul de reuşite.

wabi (lit. „sărăcie“)= frumuseţe rezultând din simplitate, frugalitate, refuzul exceselor. Frumuseţe „franciscană”. Foarte apreciată în haiku, la fel ca sabi.

yugen= inefabilul poeziei, fior poetic.

Bibliografie

http://danielabullas.tripod.com/daniela2/id34.html

Specii literare de origine niponă

HAIKU – Scurt poem japonez din trei versuri, primul şi ultimul de cinci silabe, al doilea de şapte. 
( 1 )
Haiku-ul se bazează pe trei elemente:
-versurile care respectă regulile silabismului: 5-7-5;
-prezenţa cezurii ya;
-prezenţa kigo-ului, a anotimpului.( privighetoarea, fluturii, florile de cireş, broasca –primăvara; cucul, licuricii, lanul de orez, cântecul păsărilor, schimbarea veşmintelor – vara; calea-laptelui, luna plină, brăhnitul cerbului, frunze veştede, stoluri de păsări care migrează, crizantema – toamna; raţe sălbatice, frunze care cad, zăpadă pe pini, Fuji îmbrăcat în mantia albă, vântul tăios, râul îngheţat – iarna.) (2.) 

Dintre figurile de stil, singura care şi-a câştigat un drept incontestabil este elipsa, pe când metafora, metonimia, personificarea, comparaţia survin arareori şi chiar deloc în realizările majore ale genului. Există şi haiku-uri fără nici un verb, adjectiv sau adverb, rolul cel mai important avându-l substantivul, cu care, de regulă, se termină.

Calităţile unui bun haiku sunt, după Basho: „În interiorul unui haiku trebuie să se unească un principiu de stabilitate, de eternitate (vast ca marea şi profund ca liniştea) şi prezenţa unui eveniment, a unui accident subit şi limitat în timp, adesea un fapt banal. Versul nu trebuie să scânteieze de o strălucire prea vie; trebuie acoperit acest aspect natural, discret, de către sabi, o tentă asemănătoare patinei anilor.” Lapidaritatea poemului este opera secolelor, dar şi opţiunilor spiritului nipon, care s-a ancorat în poezie la o specie sui-generis, aflată la jumătatea drumului dintre expresia prozodică şi puterea de sugestie. La aceasta din urmă concurând şi unele caracteristici specifice haiku-ului, redate prin câţiva termeni precum karumi, wabi, sabi, shibui, mono-no-aware, kigo şi alţii, explicaţi mai sus.(2.)

Unde, ce şi când, respectiv obiectul, timpul şi locul sunt elemente constitutive ale experienţei haiku, „trei mişcări” originale fără de care nu se poate realiza un haiku complet. (2.)

Haiku-ul este un poem de atmosferă. În haiku, într-un spaţiu de mare concentrare a expresiei literare, poetul, un sintetist, un miniaturist şi un cizelator desăvârşit, trebuie sa „alchimizeze” momentele de trăire proprie într-un „pandantiv” de „aur prozodic”, ce are puterea de a radia idei noi şi de a deschide imaginaţiei fereastra către orizonturi insolite de interpretare. (3.)

HAIBUN- Un haibun este un poem în proză scurt şi concis în stil haikai, conţinând de obicei atât elemente uşor umoristice, cât şi altele mai serioase. Obişnuit se termină cu un haiku. (4.)

HAIGA- tablou având menirea de a însoţi un haiku sau altă poezie japoneză scurtă. În ultimul timp, au apărut foto-haiga şi haiga-multimedia. (4.)

KYOKA- poezie umoristică, ironică sau caricaturală, în forma unei tanka. Adesea satirizează poeţii şi operele lor. Echivalentul japonez al epigramei sau limerick-ului. (4.)

RENGA - (lit. „eleganţă legată”) poemul-în-lanţ japonez. Doi sau mai mulţi poeţi îşi completează reciproc poemele:primul oferă primele 3 versuri ale unei prezumtive tanka, următorul completează cu celelalte două. Pentru ca totul să nu fie prea simplu, o renga clasică se desfăşoară conform unor reguli precise şi complexe. Esenţialul este o bună legătură dintre imaginile fiecărei strofe. Renga considerată „culmea” formelor japoneze, a inspirat mulţi poeţi occidentali să încerce alte forme de poezie colaborativă. Cele nebazate pe forme japoneze se numesc îndeobşte „poezii legate” (Engl. linked verse) . (4.)

RENKU- Un renku este un poem în lanţ în stilul popular haikai, mai ales ca cele practicate de către Bashô şi poeţii care au scris mai apoi în stilul lui. (4.)

SENRYU- Un senryu este un poem cu structură asemănătoare haiku-ului care scoate în evidenţă cusururile condiţiei umane, de obicei într-un mod satiric sau umoristic. (4.) Tristih de forma unui haiku care poate fi:1. umoristic, ironic, jucăuş sau 2. „rupt de natură”, putând trata despre aspecte psihologice, antropologice, culturale. Kigo-ul nu este obligatoriu în senryu; kireji, da.(4.)

TANKA – Specie a poeziei clasice japoneze alcătuită din cinci versuri care însumează 31 de silabe repartizate astfel: 5-7-5-7-7. (…) Tanka trebuie să conţină cel puţin un cuvânt care să trimită la anotimpuri, natura fiind un veritabil obiect de cult. (1.)Tanka este un pentastih format din două părţi: kami no ku sau versurile de sus şi shimo no ku sau versurile de jos. Această împărţire avea ca fundament cezura – kireji – care a apărut şi s-a impus cu timpul după cel de-al treilea vers. (2.)

Bibliografie

1.Irina Petraş, GENURI ŞI SPECII LITERARE. MIC DICŢIONAR – ANTOLOGIE pentru elevi, BUCUREŞTI – 1993, EDITURA DEMIURG
2. Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc, intitulată INTERFERENŢE LIRICE. CONSTELAŢIA HAIKU, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
3.Ion Acsan, Dan Constantinescu, TANKA – HAIKU. ANTOLOGIE DE POEZIE CLASICĂ JAPONEZĂ, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981;
4. http://danielabullas.tripod.com/daniela2/id34.html

Poeme cu formă fixă

CATREN – Strofă alcătuită din patru versuri. Poezie cu formă fixă alcătuită din catrene. (1.)

GAZEL – Poezie cu formă fixă, erotică sau filozofică, alcătuită din distihuri, bayt-uri (rime: aa,ba,ca,...etc.), originară în literaturile orientale. Cultivat de poeţii persani, ajunge in Europa la începutul secolului al XIX-lea. (1.)

GLOSĂ – Specie a genului liric, poezie cu formă fixă. Prima strofă este alcătuită din 4, 6 sau 8 versuri care conţin tema de bază.
Fiecare vers este comentat într-o strofă specială, de aceeaşi mărime cu prima. Ultima strofă reproduce prima strofă cu ordinea inversată a versurilor.(1.)

PANTUM –Poezie cu formă fixă alcătuită din catrene în care versul 2 este repetat de 5, 6 de 9, 10 de 13 ş.a.m.d., apoi versul 4 e repetat de 7, 8 de 11 ş.a.m.d., iar facultativ, ultimul vers îl repetă pe primul. În plus, primele două versuri ale fiecărui catren enunţă o idee care e reluată, într-o paralelă, în celelalte două. E o poezie care cere virtuozitate. (1.)

RONDEL – Poem cu formă fixă. Sinonim: rondou.
Alcătuit din trei catrene şi un vers izolat. Versurile 1 şi 2 sunt identice cu versurile 7 şi 8, iar versul 13 cu primul vers.
Există şi rondeluri compuse din un catren, un terţet şi un cvintet; apoi rondelul medieval din 8 versuri sau cel francez din 14. (1.)

RONSET – Poem cu formă fixă creat de Horia Bădescu. Îmbinând rigorile rondelului cu cele ale sonetului, ronsetul este alcătuit din 14 versuri dispuse ca-n sonetele shakesperiene – trei catrene compacte şi un distih deplasat spre dreapta, ca un refren, – cu trei rime alternative după cum urmează: abba/ abba/ acca/aa. Primul şi ultimul vers sunt identice, tot aşa ultimele versuri ale celor două catrene. (1.)

SEXTINĂ – Poezie cu formă fixă datând din secolul al XIII-lea, alcătuită din şase strofe de câte şase versuri şi o terţină. Terţina conţine şase cuvinte care sunt rimele utilizate după o schemă complicată, în cele şase strofe.(1.)

SONET – Piesă lirică alcătuită din paisprezece versuri cu aceeaşi măsură, dispuse în două catrene cu rimă îmbrăţişată (abab/abab) şi două terţine (cde/cde). (1.)
Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene (cu rimă îmbrăţişată, de tipul abba/abba ) şi două terţine cu rimă liberă, ultimul vers conţinând, de obicei, o concluzie sau o subliniere a sentimentului sau a ideii dominante.(10.)

TERŢINĂ – Strofă cu trei versuri.
Poezie cu formă fixă alcătuită din terţine rimate aba, bcb, cdc, ded, e. Poate avea oricâte strofe, ultima fiind un vers izolat rimând cu versul din mijloc al ultimei strofe. (1.)

TRIOLET – Mic poem de opt versuri pe două rime. Primul vers, al patrulea şi al şaptelea sunt identice. Înrudit cu rondelul, trioletul s-a născut în Franţa, în secolul al IV-lea. (1.)

(1.)Irina Petraş, GENURI ŞI SPECII LITERARE. MIC DICŢIONAR – ANTOLOGIE pentru elevi, BUCUREŞTI – 1993, EDITURA DEMIURG

salut!

Am inceput acest blog cu definiţii. Sunt adunate din mai multe surse, unele scrise pe hârtie.

Utilizatorii de internet pot găsi mai repede ceea ce îi interesează.