Cuvântul haibun este menţionat pentru prima dată de Basho în 1690 drept un nou gen literar. Acesta se prezenta sub forma unui tradiţional jurnal de călătorie japonez.În 1910, în a doua antologie europeană a literaturii japoneze, Michel Revon tratează haibun-ul la capitolul poeziei uşoare, haikai. Haruo Shirane şi Hiroaki Sato îl definesc ca proză poetică. Donald Keene şi Makato Ueda vorbesc despre structura şi legăturile de tipul celor din renga care se regăsesc în haibun-urile lui Basho.Haibun-ul se caracterizează prin stilul său laconic, eliptic, detaşat (fără sentimentalism) aluziv, mizând pe sugestie. Cuvintele conceptuale, abstracte, generale sunt ocolite, favorizând supremaţia imaginilor concrete, de preferinţă vizuale. Tonul general al haibun-urilor este cel confesiv. Haibun-ul cuprinde, în principal, descrieri ale unor „locuri poetice”, evenimente şi aluzii mitice, istorice, literare, portrete ale unor personaje, haiku-uri şi tanka (citate, comentate). Umorul, considerat specific haikai-ului, joacă un rol important.
Haibun-ul este în primul rând proză, deşi proza şi haiku-ul care o însoţeşte sunt formulate împreună, în timpul sau înafara evenimentului narativ. În inima haibun-ului se află naraţiunea. Un haiku clădeşte sau dărâmă un haibun. Această afirmaţie devine mai evidentă dacă ne gândim la legături. Haibun-ul este compus în stil poetic. El intenţionează a fi o experienţă poetică atât în compunerea, cât şi în receptarea sa. Paul Conneally preferă proza care are caracteristicile haiku-ului: timpul prezent sau deplasarea timpului gramatical către prezent, imagistica, sintaxa sumară sau atipică, utilizarea unor conjuncţii precum „şi” cu sensul limitat poate fi acolo, descrierea de locuri şi de persoane şi, mai presus de toate, „scurtime”. Paul Conneally sugerează „să se utilizeze legăturile din renku între haiku şi proză, iar haiku-ul să continue direct povestirea în proză spunând nu ceea ce deja s-a spus, ci să ducă mai departe, permiţând minţii noastre să hoinărească mai mult, să înceapă să călătorească”.
Haibun-ul este în primul rând proză, deşi proza şi haiku-ul care o însoţeşte sunt formulate împreună, în timpul sau înafara evenimentului narativ. În inima haibun-ului se află naraţiunea. Un haiku clădeşte sau dărâmă un haibun. Această afirmaţie devine mai evidentă dacă ne gândim la legături. Haibun-ul este compus în stil poetic. El intenţionează a fi o experienţă poetică atât în compunerea, cât şi în receptarea sa. Paul Conneally preferă proza care are caracteristicile haiku-ului: timpul prezent sau deplasarea timpului gramatical către prezent, imagistica, sintaxa sumară sau atipică, utilizarea unor conjuncţii precum „şi” cu sensul limitat poate fi acolo, descrierea de locuri şi de persoane şi, mai presus de toate, „scurtime”. Paul Conneally sugerează „să se utilizeze legăturile din renku între haiku şi proză, iar haiku-ul să continue direct povestirea în proză spunând nu ceea ce deja s-a spus, ci să ducă mai departe, permiţând minţii noastre să hoinărească mai mult, să înceapă să călătorească”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu